De ce protestăm?

De ce protestăm?

E 10 AUGUST ȘI E MITING; e zăpușeală; e neverosimil de liniște dincolo de geamul sufrageriei mele. Citesc, așa cu ai lua un medicament, o carte intitulată “Fascism. A Warning”. Nu vreau deloc să aflu ce vrea să-mi explice această Madeleine Albright, autoarea, dar sunt convinsă că fără pastila asta nu mă pot vindeca de iluzia că ceea ce mi/ni se întâmplă e neobișnuit/original. Merge greu, greu de tot, lectura. Îmi trebuie șase capitole să admit că Mussolinii și Hitlerii de care îmi povestește Albright încă circulă liber, în variante aparent acceptabile, prin lume; și tot șase capitole îmi ia să scap de ispita de a spune “oh, dar asta era acum 100 de ani”; să respir adânc; și să trec la calculat timpi. Nu, nu vreau să calculez timpi; pur și simplu nu vreau. Dar trebuie. 

ȘASE ANI AU TRECUT trecut între instalarea lui Hitler la putere și declanșarea războiului. Nu că n-aș fi știut, doar că de data asta încerc să-mi reprezint acești ani. Șase ani înseamă, pentru noi, 2012: anul în care Victor Ponta a devenit premier; în care “The Artist” a luat Oscarul pentru cel mai bun film & altele; în care Facebook a cumpărat Instagram, start-up-ul înființat în 2010. Șase ani. Îmi imaginez Germania din ‘33 și-apoi Germania din ‘39. Ce-s șase ani?

MI-E GROAZĂ DE CALCULELE ASTEA pentru că-mi amintesc de bunicul meu, țăran cu stare – care în ‘46, când au venit comuniștii la putere, își zicea că nu poate fi chiar așa de rău. În câțiva ani, pușcăriile gemeau de optimiști ca el. Îmi amintesc, în același timp, de un fost CIA important în ierarhie, acum pensionar, cu care-am vorbit la un moment dat – și care-mi povestea că în ‘88 făcea analize și prognoze pe 20-30 ani privind evoluția blocului comunist și că în ‘92 nu mai avea obiectul muncii, că nu mai exista niciun “bloc comunist”. Obiectul muncii lui intrase în implozie, iar implozia avea să dureze fix doi ani – de la căderea Zidului Berlinului, în ‘89, la disoluția URSS, în ‘91.

DOI ANI, ȘASE ANI. Ispita e să crezi că e nevoie de decenii pentru ca lumea ta, clădită în decenii, să se răstoarne cu susul în jos. Că după ce ai trudit pe parcela ta, construind neobosit – fără măcar să știi ce-o să-ți iasă – o să vină o vreme în care o să te poți întoarce cu spatele, să-ți tragi și tu un pic sufletul. Nu, n-o să vină; democrația e o treabă high-maintainance – asta afli când faci calcule; sau când te uiți la America și la UK și la Franța și la Austria – ori la Ungaria & Polonia. Un pic dacă ți-ai întors privirea în altă parte, toată construcția aia splendidă din cărămizi de sticlă, la care și tu ai muncit, se poate sparge. Guvernarea Dragnea? Păi, cum să vă zic, ultimele noastre alegeri parlamentare s-au petrecut pe 11 decembrie 2016 – iar primul guvern PSD-ALDE a fost instalat în ianuarie anul trecut. Da, exact; anul trecut. Meciurile de care viețile noastre depind se joacă în fiecare minut, cu fiecare protest, cu fiecare scrutin; apăratul construcției de sticlă nu se termină niciodată. Pleci din cart? Vin bandiții și fărâmă tot. Da, cartul ăsta în care suntem e mai greu ca altele pe care le-am dus împreună la bun sfârșit; iar ispita de a abandona este – aveți dreptate – irezistibilă (și pe deplin legitimă).

NU ȘTIU VOI, dar eu cred în continuare că merită să stai în cart – cu toată deznădejdea. Cred că e o bătălie de tip “stand your ground”; și că am investit prea mult, cu toții, ca să ne părăsim acum pozițiile. Suntem deja trei generații care știm exact cum vrem să fie țara în care trăim: generația tatălui meu, care m-a crescut cu urechea la Europa Liberă, explicându-mi ce e în neregulă cu totalitarismele de tot felul; generația mea, care-a prins și tunelul, și ieșirea din el; și generația Millenials, care nu concepe să trăiască în vreun tunel. Am ajuns unde voiam, în acel punct în care chiar orice e posibil: copiii noștri nu mai au de unit provincii, de cucerit independență, de dus războaie, de scăpat de comuniști, de aderat la NATO&UE. Suntem trei generații care ar putea, pentru prima dată în istorie, să se ocupe de construcție, nu de reparații – într-o țară rotundă, deșteaptă, ambițioasă, care știe ce vrea.

MITINGUL DE MÂINE, 10 AUGUST, e printre cele mai tulburătoare momente post-‘89, după părerea mea. Niște oameni oarecare, ca noi sau ca părinții noștri, au luat la un moment dat al vieții lor niște decizii. Și-au vândut avutul, cât era el, și și-au încheiat conturile cu țara în care s-au născut. Au pornit-o spre Vest. Și-au găsit un loc, și-au clădit o viață – sau măcar o rutină – altundeva. Au încercat să fie fericiți; unii chiar au reușit. Au trimis bani în țară an de an, susținându-ne economia. Remitențele lor sunt de peste 4,5 mld. euro anual, comparabile cu investițiile străine; bani amari, economisiți euro cu euro pentru cei de-acasă. În noiembrie 2014, s-au urcat în m

așini și s-au îndreptat spre puținele locuri în care erau, în țările lor adoptive, secții de votare; s-au așezat la cozi și-au stat cuminți și hotărâți – până la capăt. S-o admitem: fără comportamentul lor exemplar, eroic aproape, n-am fi ieșit atâția din case, aici, să-l împiedicăm pe Victor Ponta să ne fie președinte. Nu credeam că se poate, bineînțeles, dar ne-a fost rușine să stăm cu fundurile pe canapele în vreme ce ei se așezau, în frig și ploi, la cozi de-o zi lumină. (A meritat? Nu știu. Iohannis e o dezamăgire istorică – dar putem zice, acum, că ar fi fost mai bine cu Ponta?).

OAMENII ĂȘTIA – fiecare cu viața lui, construită pe altundeva – se adună la București să-și spună părerea despre administrația Dragnea; și despre țara lor. Iar eu nu-mi pot imagina cum ar fi ca, eu sa stau în casă fără să fac nimic pentru România, ieșiți masiv la vot și apoi la proteste, nu fiți nepăsători.

România nu e a celor din PSD-ALDE-UDMR, e a noastră a oamenilor corecți, harnici, cinstiți care dorim o altfel de țară condusă de oameni integri, nu corupți și nesimțiți.

Share

Comments

comments