Cum ar fi lumea fără cărți?

Cum ar fi lumea fără cărți?

Ziua culturii naționale – 15 ianuarie

 

Lumea fără cărţi ar fi o lume cu televizoare şi computere în care oamenii ar sta cu gura căscată şi lucrurile de care au nevoie ar fi preparate de-a gata. Lucrurile de care au nevoie ar fi să se scoale de la 6 dimineaţa să meargă la serviciu, iar pe tramvai să facă superintegrame, un fel de rebusuri pentru proşti. La serviciu ar spune bancuri, ar lua leafa şi-ar veni în sânul familiei. Seara ar umple-o cu Andreea Esca, Dan Diaconescu, Vadim şi înjurăturile aferente. Soţia care rămâne acasă ar avea, între cele patru cafele zilnice, întâlniri cu Alfonso, cu Juan şi cu alţi sudamericani din telenovele. Nu ştiţi ce-s telenovelele? Sunt filme lungi pentru proşti. Ar fi o lume de brute, deci are dreptate George Steiner când zice despre cultură că nu-i face pe oameni mai buni. Sunt împotriva cunoaşterii intuitive chiar dacă îl iubesc pe Descartes, dar, pentru că sunt împotriva oricărei predestinări, accept empirismul lui Hume, dar pe el nu-l iubesc. Totuşi, fără cărţi, limbajul ar fi unul sărac, format din mormăituri, înjurături şi manele. Nu ştiţi ce sunt manelele? Se pune că Zeul Muzicii a dat din cap şi aşa a apărut rock-ul, a dat din mâini şi aşa a apărut rap-ul, a dat din picioare şi-a apărut pop-ul. Obosit de treabă şi mâncat bine, s-a dus la WC. Aşa au apărut manelele care folosesc doar nouă cuvinte: bani, duşmani, baştani, trădare, plecare, gagică, maşină, supărare, băutură, dublate de foarte multe interjecţii.

Orizontul ar fi unul mărginit, iar soarele ar fi întotdeauna galben şi niciodată negru ca cel melancolic al lui Durer. Am avea puţine lucruri de făcut, lucruri ce-ar gravita în jurul satisfacerii nevoilor organismului şi-l cred pe Edgar Wallace, care spunea că un intelectual e cineva care a găsit ceva mai interesant decât sexul. De asta n-a ţinut cont Darwin, nebăgând de seamă că maimuţele nici nu pot, nici nu vor să citească. Lumea fără cărţi ar fi o lume de cifre, de carduri, de formule, de abacuri, de beton şi sticlă, fără răsărituri şi nisip de mare, fără rouă sub picioarele desculţe, fără cai şi plete în vânt, fără durere şi disperare, fără mioriţe şi căprioare împuşcate, fără mistreţi cu colţi de argint, fără codri de aramă. Lumea fără cărţi ar fi o lume fără rădăcini pentru că fără ele nu avem răspunsuri. Cât de disperat trebuie să fi fost John Fowles când a scris: „Nimeni din familia mea n-a avut vreun interes sau talent pentru literatură. Se pare că vin de nicăieri…” Iar asta e cea mai mare catastrofă a spiritului, comparabilă numai cu distrugerea zestrei de carte lăsată de părinţi. Se spune despre Sartre că citea o carte la două zile, dar tot reptilă rămâne câtă vreme abia a aşteptat să-i moară tata ca să-i vândă biblioteca, neputând să-l suporte nici pe bătrân, nici cărţile lui. Dacă am o amintire dureroasă cu tatăl meu, e înverşunarea cu care s-a luptat cu cărţile mele, socotind că lucrurile din cărţi sunt incompatibile cu bărbăţia. Nu aveam decât vreo zece bucăţi, ceva Jules Verne, Zaharia Stancu, „Roşu şi negru” a lui Stendhal şi le-a găsit într-o zi şi le-a băgat pe foc. Când am închis ochii înlăcrimaţi, am văzut biblioteca din Alexandria arzând…

Ca să citeşti, trebuie să fie cineva care să te împingă să faci lucrul acesta. Nimeni nu citeşte de bună voie pentru că nimeni n-are chef să cheltuiască prea mult pentru un vis când îl poţi obţine gata împachetat şi reîncălzit. Mavrocordaţii care au venit din Georgia au obligat preoţii români să înveţe carte. Aceştia nu realizau că au nevoie de asta câtă vreme ştiau liturghia pe de rost. S-au dus să deosebească buchiile ca la cea mai mare caznă, dar rezultatul s-a văzut imediat. Sute de ani după aceea preoţii erau şi învăţătorii satelor şi scriau scrisori către fiii plecaţi la oaste din partea fetelor rămase plângând acasă. Din păcate, reforma s-a făcut târziu şi cu încetinitorul şi asta ne-a plasat, nu numai geografic, într-un refuz al Europei care poartă numele de Balcani. Lumea se teme de cărţi şi mărturie stau rugurile aprinse în toată istoria omenirii. Unii au aprins cărţile pentru că nu le ştiau citi şi-au adoptat poziţia lui Alexandru Macedon cu nodul gordian, ca să nu-i pună într-o poziţie proastă. Alţii le-au aprins pentru că acele cărţi conţineau idei cu care ei nu erau de acord şi care-i făceau să tremure noaptea. Alţii le-au aprins sincer, crezând că fac bine. Musulmanul care a dat foc bibliotecii din Alexandria a raţionat în felul următor: „Dacă aceste cărţi conţin lucruri care sunt scrise în cartea noastră sfântă, în Coran, atunci sunt inutile, iar dacă scriu alte lucruri care nu sunt în Coran, atunci sunt eretice. Oricum ele trebuie aprinse”. Şi-a pus focul purificator…

Biserica e pe locul întâi la ars cărţi, iar Evul Mediu a făcut ca preoţii să miroase cu toţii a hârtie arsă, un parfum macabru şi aducător de întuneric. Preotul lui Don Quijote i-a ars cavalerului cărţile aducând memorabile critici la adresa acestora. Frica lui cea mai mare o reprezentau cărţile de poezii pe care le-a ars pe toate ca nu cumva bătrânul hidalgo să se facă poet, „boală de nelecuit şi foarte molipsitoare”. Sminteala oricum s-a tras de la ele, dar ea l-a proiectat în istorie pentru că ce n-a ştiut popa e că el, Don Quijote, le avea în cap şi în inimă şi că scrumul lor era tardiv şi fără efect, putând fi folosit doar pentru stomac, nu şi pentru minte. Viaţa merge înainte în galopul şchiop al iepei plictisite…

Lumea cărţilor ar fi o lume nemângâiată, fără speranţă în faţa necazului. Montesquieu zicea că atunci când se întâmplă un necaz unui european şi e podidit de tristeţe, acesta caută pe Seneca. Când un asiatic e trist, acesta se refugiază în băutură. Nu cred că s-a făcut vreun studiu cu privire la reducerea consumului de alcool prin creşterea numărului de pagini citite. Probabil că Montesquieu are dreptate, deşi nu pot să uit că marii scriitori au fost prieteni cu vodca, însă s-ar putea ca efectul pentru cititori să fie exact pe dos. Nu-i suficient doar să citeşti şi trebuie făcută bine distincţia între cultura generală şi cultura de specialitate. Patapievici remarca faptul că dacă n-ai cultură generală, eşti incult, dar dacă ai doar cultură, nu poţi fi decât un cretin educat. Aceasta înseamnă că fiecare bibliotecă personală trebuie să aibă două rafturi. Unul pe care aşezi cărţile care te fac să creşti profesional şi un raft pe care aşezi cărţile care îţi cresc spiritul. Lumea fără cărţi e strâmbă pentru că în afara cărţilor nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii, precum zicea Petre Ţuţea. Dobitoacele trăiesc fără să simtă lipsa cărţilor pentru că n-au raţiune, iar sfinţii n-au nevoie de cărţi pentru că au raţiune într-o prea mare măsură, ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.

Când am citit lucrurile acestea, l-am înţeles mai bine pe Toma d’Aquinas care a abandonat în 1273 terminarea Sumei Theologiae pentru că într-o noapte la căpătâiul patului i S-a arătat Mântuitorul Hristos care a mai adus alături de El şi alte revelaţii nemaipomenite. Dimineaţa a exclamat: „Tot ce-am scris până acum e ca un mănunchi de paie faţă de ce mi s-a revelat. Sunt cuprins de o adâncă ruşine pentru toată munca mea neghioabă. Gata, nu mai scriu un rând…” A murit după trei luni de zile încă zguduit de ceea ce văzuse… Când locuieşti între cărţi trebuie să ai mare grijă să nu ţi se ridice fruntea sus, ca nu cumva să ţi se întâlnească nasul cu cerul. Smerenia trebuie să te însoţească la tot pasul pentru că omul care cunoaşte tot mai mult realizează paradoxul cât de puţin ştie. Asta nu trebuie să-l umple de disperare, ci de umilinţă. În fond şi la urma urmei, totul e deşertăciunea deşertăciunilor, aşa cum bine scria Eclesiastul. Dar o deşertăciune mai uşor de suportat decât a celor ce folosesc doar cartea de telefon.

Lumea fără cărţi e lumea fără Dumnezeu pentru că cerul a hotărât să ni se descopere printr-o Carte. O carte neobişnuită, singura care poate transforma omul, cea mai răspândită carte, cea mai iubită, cea mai hulită şi persecutată. A avut cel mai important rol în civilizarea unei părţi din lume, o carte cu autoritate deplină şi poezie fascinantă, o carte de istorie, dar nu o carte oarecare, ci istoria creării şi decăderii pământului urmată apoi de istoria salvării lui. Lumea fără cărţi ar fi lumea fără Carte şi lumea fără Carte ar fi apocalipsul zilnic, într-o lume dominată de frankensteini spirituali, o lume populată de umbre şi întrebări, o lume din care lipseşte speranţa…” (Vladimir Pustan)

Citește și următorul articol: https://isaharus.ro/blog/top-10-cele-mai-citite-carti-2017/

Share

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.